RANDOM THOUGHTS

Într-unul din raspunsurile lui la articolul „Teologia evanghelică românească între liberalism şi fundamentalism” Dorin Radu spunea:

Daca noi, neoprotestantii, n-avem dogme, ajutati-ne s-avem macar un set de invataturi imuabile, fixe, ‘batute-n cuie’.

Strigătul, cred eu din context, destul de disperat al lui Dorin reflecta perfect situatia creştinului in contextul contemporan. Citidu-l prima data m-a dus imediat gîndul la cuvintele atribuite lui Arhimede, reflectînd importanţa principiului pîrghiilor: „Daţi-mi un punct de sprihin şi voi mişca pămîntul.” Dar tocmai aceasta, argumentează unii, este paradoxul post-modernismului: năruirea epistemologiei fundationaliste specifice perioadei moderne (şi nu numai).

Pentru că discuţia a pornit în jurul controversei fundamentalism-liberalism, probabil are sens să ne amintim că unii gănditori contemporani consideră că această controversă a atins punctul de impas tocmai pentru că atît fundamentalismul cît şi liberalismul operează cu acelaşi fel de epistemologie fundaţionalistă. Diferenţa dintre cele două, spun aceşti gînditori, este nu atît în metodologie sau mod de gîndire, ci în faptul că fiecare alege diferite baze pe care să-şi clădească argumentele. În timp ce liberalismul caută să-şi fundamenteze poziţia în experienţa umană, fundamentalismul căută să şi le clădească pe altceva, cum ar fi Scriptura, sau, să zicem, „un set de învăţături imuabile,” ori un număr de doctrine fundamentale. Necazul este că astăzi lumea nu mai crede în nici una din aceste baze pe care încearcă să clădească epistemologia fundaţionalistă, fie ea de tip liberal sau fundamentalist.

Am o vagă suspiciune că în timp ce cei mai mulţi potenţiali cititori nu vor comenta prea multe dacă punem sub semnul întrebării validiatea experienţei umane ca fundament al sistemului nostru de gîndire (deşi probabil ar trebui să o facă), cei mai mulţi se vor scandaliza sub impresia că afirmaţia mea anterioară ar pune sub semnul întrebării validitatea Scripturii. De aceea, înainte de a fi condamnat, să calarific puţin. Necazul nu este cu Scriptura însăşi ci cu faptul că noi, creştinii care citim aceeaşi Scriptură, am sfîrşit-o fiecare cu interpretarea lui. Scriptura este fără greşeala. Şi de fapt, după părerea mea, insistenţa inerantiştilor pe ineranţa Scripturii „în documentele originale” este inutilă. Ce folos de o asemenea afirmaţie dacă nimeni, oricum, nu are „documentele originale?” De aceea, cu oricîtă grabă a fost scrisă mărturisirea de credinţă a baptiştilor din Romania, afirmaţia ei este probabil mai rezonabilă, ori în orice caz, suficientă în contextul românesc:

Noi credem şi mărturisim că Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului testament sînt inspirate de Duhul Sfînt. Ele sînt Cuvîntul lui Dumnezeu scris, o revelaţie dumnezeiască către neamul omenesc, sînt izvorul fără greş al cunoştinţei de Dumnezeu.

Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu scris prin inspiraţia Duhului Sfînt, este singura regulă şi normă de credinţă şi purtare în viaţa aceasta.

Biblia este singura autoritate în materie de religie; ea este suficientă pentru învăţătura noastră. Astfel, nu este nevoie de sprijinul tradiţiei.

Fără a afirma că această mărturisire de credinţă nu are lacunele ei, şi fără a comenta pream mult despre poţiţionarea ei vis-a-vis de Ortodoxism (veizi referinţa la tradiţie) aş observa că timp de zeci de ani ea nu a generat liberalism teologic în Romania. Dacă liberalli de care ne temem aşa de mult vor apare acum, cauza probabil va trebui căutată în altă parte, nu neapărat în lacunele acestei mărturisiri.

Revenind la problema năruirii epistemologiei de tip modernist, biserica în generaţia noastră este ce a fost întotdeauna: o expresie a împărăţiei lui Dumnezeu în creaţie – nu o manifestare deplină a acestei împărăţii ci o anticipare a ei – şi instrumentul prin care Dumnezeu prin Hristos şi Duhul Sfînt îşi împlineşte scopurile sale în această creaţie.

Cînd am făcut un apel la a nu grefa controversa fundamentalism-liberalism pe contextul românesc nu am făcut un apel pueril de genul „can we all get along?,” închizînd ochii la problemele şi diferenţele reale ridicate de această controversă, nici un apel la anularea facultăţilor noastre critice de dragul unei păci compromiţătoare. Pur şi simplu cred că o expresie autentică a Împărăţiei în contextul contemporan depăşeşte această controversă, şi o face irelevantă. Această expresie nu este creaţia unui individ, ci a întregului trup al lui Hristos. Ca trup al lui Hristos noi sîntem provocaţi să exprimăm mesajul veştii bune a lui Dumnezeu în Hristos în acest context, în care lumea nu mai crede în „punctele de sprijin” pe care tindem să le folsim ca să o „mişcăm.”

Ce este de făcut, atunci? Poate ar fi timpul să ne gîndim că tiparul de referinţă în care Evanghelia are sens pentru generaţia contemporană nu este fundamentat unidimensional in mod fundaţionalist şi manipulabil din interese (nu neapărat rele) politico-religioase, ci este mediul dinamic creat de viaţa in Spirit a trupului lui Hristos în care preţuim fiecare aspect a ceea ce ne-a dat Dumnezeu: Scriptura, experienţa înaintaşilor şi a contemporanilor noştrii în credinţă, frumuseţea şi înţelepciunea creaţiei, inspiraţia Duhului, şi o doză serioasă de smerenie pur şi simplu pentru că nu ştim tot ce poate fi ştiut, şi pentru că adesea ne găsim în confuzie. Dar dacă noi ne luptăm unii cu alţii din miopie spirituală, de unde va veni acest mediu creat de Duhul păcii?

Domane ai milă de noi!

Cred că nu este greşit să se afirme că teologia evanghelică românească în forma ei academică este încă în faşă. Ca să clarific, referinţa aceasta este doar la teologia academică, nu la teologia evanghelică românească în general. Din punct de vedere practic, fiecare creştin face teologie prin simplul fapt că încearcă să pună împreună experienţa personală cu Dumnezeu şi experienta vieţii într-o viziune cît de cît coerentă, mai mult sau mai puţin elaborată sau exprimată în cuvinte, în cadrul căreia îşi rînduieşte viaţa.  Astfel, în timp ce credincioşii şi biserica nu sînt niciodată fără o teologie explicită sau implicită, o elaborare academică a unei teologii nu este o necesitate imediată, deşi înclin să cred că în orice context pe măsură ce creştinismul se răspîndeşte acesta ajunge la un punct peste care progresează foarte greu, în caz că progresează, fără o astfel de teologie. Despre asta însă, altă dată. Pentru moment aş zice că dacă cineva consideră istoria lor relativ scurtă şi anii de prigoană şi încercări de control comunist experimentaţi de evanghelicii români, este de înţeles de ce la ora actuală nu există o teologie evanghelică indigenă, elaborată academic, în Romania.

Cunoscîndu-mi şi preţuindu-mi rădăcinile, nu aş fi surprins dacă cineva m-ar opri la acest punct şi ar întreba dacă într-adevăr avem nevoie de o astfel de teologie. Din interiorul taberei evanghelice probabil se vor găsi unii să spună că, pînă la urmă, Pavel însuşi a spus corintenilor că între ei nu erau mulţi învăţaţi, şi că Dumnezeu nu are nevoie de învăţătura şi înţelepciunea noastră să îşi facă lucrarea. Adevărat, după cum tot atît de adevărat este că Dumnezeu nu are nevoie nici de ignoranţa ori lenea, ori miopia noastră vizionară ca să îşi facă lucrarea. Din exteriorul taberei evanghelice, poate se vor găsi alţii să întrebe dacă într-acevăr există o „minte evanghelică”, aşa cum a întrebat Mark Noll (The Scandal of the Evangelical Mind. Eerdmans, 1994) despre scena evanghelică americană. Pînă la urmă, vor spune unii, un anumit anti-intelectualism este inerent orientării evanghelice în general. În Romania, înclin să cred că „mintea evanghelică” are o masură considerabilă de lucru ca să contureze în societate un mesaj distinct şi coerent.

Cu un numar destul de mare de persoane cu doctorate muncite în afara ţării, un numar crescînd de cărţi de teologie traduse din vest, şi uneori cu sume de bani semnificative care vin în lumea evanghelică românească din vest, întrebarea care mi-o pun este dacă vom găsi înţelepciunea,  motivaţia, resursele şi creativitatea să ne plecăm asupra rădăcinilor spirituale ale neamului nostru şi să exprimăm o teologie evanghelică contextualizată în mediul românesc, care să nu fie neapărat percepută ca înstrăinare de spriritualitatea neamului.  Să clarific, educaţia în vest, traducerile şi resursele care vin de acolo nu sînt un lucru rău. Dimportrivă, în special în contextul globalizării, intrarea în circuitul global de idei este un imperativ. Dar această intrare nu trebuie să se facă doar prin împrumut ci şi prin contribuţie, şi nu cu preţul alienării de ceea ce este autohton, ci prin afirmarea autohtonului.  Sâ mă ierte cititorul pentru aceasta, dar sânt puţin sceptic, deşi nu fără speranţă, în legătură cu ce s-ar putea întîmpla în spaţiul teologic evanghelic românesc în viitor.

Unul din motivele de îngrijorare este tendinţa de a asimila paradigma teologică fundamentalism-liberalism din vest şi a o impune pe scena evanghelică românească. Tradiţional, padigma liberalism-fundamentalism în teologie (spre distincţie de conservatismul-liberalismul politic) nu apartţine scenei evanghelice româneşti, după cum nu aparţine nici scenei teologiei ortodoxe româneşti sau din altă parte. Pe vremea când liberalismul protestant anti-dogmatic se străduia să reconstruiască teologia creştină pe principii pur umaniste care alterau însăşi esenţa transcedentală a mesajului creştin, bisericile evanghelice în Romania erau în faşă şi pe vremea cînd în lupta amară dintre fundamentalişti şi liberali în Statele Unite fundamentaliştii cîştigau bătălii politice dar îşi compormiteau imaginea publcă, baptiştii romani spre exemplu, de-abia se străduiau să scoată primele generaţii de pastori instruiţi în Seminarul teologic baptist recent inaugurat. Ca să nu vorbim de statutul academic nerecunoscut al institutiei respective, sau lipsa critică a posibilităţilor de a studia teologie avansată în contextul românesc de atunci.  Practic, pe scena teologică românească nu s-a găsit nimeni să consume multă energie militînd pentru o poziţie înrudită cu liberalismul protestant din vest, în timp ce mărturisirea de credinţă baptistă nu este neapărat fundamentalistă în termenii controversei care deja era maturizată în Statele Unite la publicarea ei.

Prima mea experienţă legată de impunerea controversei vestice pe scena românească s-a petrecut prin 1993, cînd terminam progamul de masterat în teologie în Statele Unite. În acea perioadă un profesor la una din şcolile de teologie din Romania m-a contactat să mă întrebe ce intenţii am şi dacă aş fi interesat să predau teologie la acea şcoală. Prima întrebare calificativă care m-a fost pusă a fost dacă semnez Declaraţia ineranţei scripturii de la Chicago.  Cu tot repectul pe care l-am purtat persoanei respective pînă atunci şi de atunci încoace, nu m-am putut dumiri deloc de ce un astfel de gest ar avea vre-o relevanţă în contextul românesc şi de ce mărturisirea de credinţă baptistă din contextul în care aş fi slujit şi pe care o susţineam din toată inima nu ar fi fost mulţumitoare. Desigur, gestul semnării acestei declaraţii în sine avea prea puţin de-a face cu ce cred eu în raport cu semenii mei creştini din Romania, şi prea mult de-a face cu unde mă încadram pe scena politico-religioasă din Statele Unite (nu atît de mult pe cea din Romania). Pînă la urmă, forumurile cu fonduri din Statele Unite care susţin lucrări creştine în Romania sînt interesate să claseze ideologic persoanele cu care lucrează în termenii de acasă de la ei, nu din contextul lor autohton în Romania.

Ironic, sentimentul respectiv a fost re-întărit doar cîteva luni mai tîrziu cînd în urma căutărilor proprii am găsit o organizaţie americană care căuta absolvenţi de masterat şi doctorat în teologie pe care să îi trimită în Romania pentru misiune. Am contactat organizaţia respectivă atît eu cît şi păstorului de la biserica americană unde mergeam.  Deşi mie nu mi-au spus-o direct niciodată, păstorului i-au spus că ei preferă să lucreze cu americani pe care îi trimit în Romania mai degrabă decît cu români. Dacă nu mai mult, experienţa respectivă a carei detalii ironice nu le mai descriu mi-a făcut clar că cel puţin unele organizaţii din străinătate care susţin anumite activităţi în ţările post-comuniste nu erau interesate exclusiv de centralitatea mesajului evangheliei, lăsînd alte aspecte ale consecinţelor acestui mesaj să evolueze în mod natural în contextul indigen. Şi mai ironic, sloganul la zi în toate publicaţiile de misiune din America în contextul creşterii intense a creştinismului în lumea a treia era „Empowering the indigenous church!” Să clarific, aceasta nu este o condamnare en gros a misiunilor străine în Romania ci doar o chemare petnru noi toţi la onestitate şi recunoaştere a supremaţiei evangheliei asupra intereselor noastre în acest fel de colaborare.

Eu aş încerca să argumentez la acest subiect că evanghelicii români nu sînt neapărat marcaţi ontologic de încercarea de distanţare faţă de fundamentalism pe de o parte, şi de liberalism, pe de alta.  Mai degrabă evanghelismul românesc este marcat de o proclamare pozitivă mesajului lui Hristos şi puterea ce derivă din acesta, iar expresia lui teologică şi de crez nu trebuie să ţină cont neapărat de categoriile din vest.  De fapt, însăşi paradigma fundamentalism-liberalism pare să devină tot mai irelevantă în vest, sau încet să fie înlocuită cu alte categorii.  În acest context, este normal să ne întrebăm dacă trebuie să preluăm războaile politico-religioase din vest sau din SUA si să le implantăm pe piaţa românească spre decimarea unităţii cumunităţii evanghelice româneşti, sau mai degrabă să căutăm să exrpimăm mesajul lui Hristos în termeni pozitivi în care poate să punem şi noi puţin umărul la efortul de depăşire a impasului în parte nejustificat, provocat de această paradigmă. Sper din toată inima ca expresia credincioşiei evanghelicilor români în viaţa neamului şi a bisericilor româneşti să nu degenereze într-o vînătoare de vrăjitoare!

1. Experienţa personală

Începînd cu mai mulţi ani în urma am discutat cu diferite persoane posibilitatea organizării unei întruniri într-un forum de dialog a mai multor evanghelici cu preocupari primare teologice în Romania, într-un context fără o afiliaţie instituţională imediată, ba chiar să fie reprezentativ al anumitei diversităţi care există în lumea evanghelică românească. Ocazional, împreună cu cîţiva prieteni, am încercat să organizăm un forum sau altul pe internet. Am simţit tot timpul nevoia că o astfel de iniţiativă ar fi de dorit din mai mult motive, mai ales că încet am asistat la formarea unui număr crescînd de teologi români evanghelici cu studii avansate, pregătiţi în prima fază în diferite părţi în lume, în cea mai mare măsură în Anglia şi SUA, precum şi în Romania pe măsură ce învăţămîntul teologic evanghelic s-a conturat mai bine prin formarea de şcoli noi şi întărirea şi acreditarea celor existente. Această formare a unui număr semnificativ de teologi evanghelici români generată în mare măsură de libertatea de a călători şi studia de după 1989, este fără precedent în istoria evanghelicilor români. Dănuţ Mănăstireanu a prezentat o sinteză în seria de trei articole despre educatia teologică din Romania publicate în „East-West Church Report” numerele 14/3 2006, 14/4 2006 şi 15/1 2007. Un fişier cu o listă incluzînd peste cincizeci de doctorate in theologie a evanghelicilor români poate fi descărcat de la pagina web a lui Danuţ (www.perichoresis.ro).

Desigur, aspiraţia de a vedea teologii români evanghelici intrînd într-un dialog comun într-un spaţiu nesegmentat instituţional, denominaţional sau sectar, n-a fost generată simplu doar de faptul că ei există. Fără a prezenta un argument extins, voi menţiona foarte scurt două aspecte. Primul se referă la trecut. Pentru prima dată, cred eu, există resursele profesionale în spaţiul evanghelic românesc să privim la trecut, să căutăm să ne cunoaştem mai bine rădăcinile, să începem să le interpretăm academic, şi cel puţin să facem ceva pentru a păstra sursele primare care mai sînt în existenţă pentru generaţiile viitoare. Al doilea motiv se referă la prezent şi viitor. După 1989 societatea romănească se transformă rapid şi se integrează rapid în contextul mai larg european şi internaţional, din toate punctele de vedere: politic, economic, culural, spiritual. Această integrare aduce noi oportunitaţi şi provocării bisericii lui Hristos. Cred că aceste provocări şi oportunităţi pot fi întimpinate cînd sînt evaluate din toate punctele de vedere, inclusiv teologic. Aceasă evaluare nu aparţine exclusiv unei persoane, şi nici măcar unui cult, unei biserici locale, sau unei şcoli teologice existente sau viitoare, deşi ea trebuie să se petreacă în toate aceste contexte.  Acestă evaluare ne aparţine tuturor. Am avut întotdeauna sentimentul că formarea aleatoare a unui număr de teologi în cadrul bisericilor evanghelice este modul providenţial a lui Dumnezeu de a-şi pregăti biserica sa pentru momentul istoric în care se găseşte. Sînt sigur că o mulţime de aspecte sînt implicate în această afirmaţie şi ele ar putea face subiectul unei explorări mai ample viitoare – pentru moment este suficient să mă rezum la aceste afirmaţii.

De fiecare dată cînd am încercat să explorez această iniţiativă, m-am confruntat în mod direct sau indirect cu o oarecare ezitare şi/sau suspiciune din partea inerlocutorilor. Dacă ar fi să exprim semnele de întrebare ridicate direct, subtil sau implicit, poate as putea-o face prin intrebări generice cum ar fi: Ce se ascunde în spatele unei astfel de iniţiative? Este aceasta o competiţie sau chiar o încercare de subminare a forurilor în existenţă? Cine vor fi participanţii şi din ce partidă fac parte? Ce mesaj politico-religios ar avea participarea mea într-o astfel de inţiativă? Cum ar fi văzută de cei de la putere – ar periclita sau nu pozitia mea? Care ar fi riscul meu? Se merită sau nu să particip sau va fi doar o pierdere de timp? Daca interesul primar exprimat este teologic, este un risc ca iniţiativa sa fie percepută sau chiar să devină o deviaţie teologică care să perecliteze poziţia mea în contextele mele seminificative (biserică, instituţie de învăţămînt, etc.)? Există destule exemple de teologi şi teologii care au luat-o razna, nu cumva se va întîmpla la fel şi cu această iniţiativă? Vor genera organizatorii şi participanţii destula credibilitate şi reprezentativitate spirituala şi chiar profesionala/academică care să facă  profitabilă participarea mea? Aceasta nu este o listă exhaustiva a obiecţiunilor, ca să nu mai adaug şi faptul ca în mod sigur sînt şi alte aspecte pe care eu nici nu le-am perceput.

Faptul că ocazional am sesizat o atitudine circumspectă faţă de o astfel de propunere nu înseamnă că nu au existat si raspunsuri pozitive. Dimportivă, incet a devenit evident că mai multe persoane s-au gîndit la o asfel de iniţiativă în mod independent, deşi probabil fiecare avînd diferite idei în legătură cu modalitatea în care ea ar putea lua fiinţă.  În special începînd din vara lui 2006, într-un dialog cu mai mulţi prieteni, ideea a început să prindă contur. Un număr semnificativ şi relativ divers de participanţi potenţiali au arătat interes, a fost aleasă o temă, s-au făcut propuneri de lucrări, de dată, de organizare. Acum, cînd pun aceste rînduri pe web, situaţia a devenit din nou confuza iar unii din cei ce intenţionau să participe iniţial s-au retras.  În parte aceasta situţie confuză a fost creată de evenimente asociate cu apropiatele alegeri în Uniunea baptistă şi diferite opinii în legătură cu diferite evenimente şi controverse de pe scena românească.

Este normal, deci, ca la această dată să afirm că o anumită ambivalenţă în legătură cu această întîlnire nu a dispărut, şi cred că este foarte probabil că există şi o anumită divergenţă în legătură cu rezultatele aşteptate ale unei astfel de întîlniri. Acesta este motivul pentru care am decis să scriu acest document, căutînd să exprim ce ar putea fi o astfel de întîlnire în înţelegerea mea. Opinia exprimată aici îmi aparţine în mod exclusiv, şi scopul acestei exprimări este de a facilita dialogul în lagătură cu aşteptările celor ce s-ar implica într-un astfel de eveniment. Sper ca acest dialog să conducă la o convergenţă a acestor aşteptări, care să rezulte într-o mai bună poziţie în a evalua scuccesul sau insuccesul unui astfel de eveniment în retrospect, şi în a decide dacă acest eveniment s-ar putea repeta în viitor.

2. Ce nu trebuie aşteptat de la o înîlnire în dialog a teologilor evanghelici români

Voi începe cu a elimina acele aspecte care cred ca nu ar trebui incluse în anticipările noastre în legătură cu o întîlnire a teologilor evanghelici români. A le include ar însemna o pierdere, chiar daca ar părea pentru motive bune, a obiectivului cel mai bun posibil.

O astfel de întîlnire nu ar fi şi nu ar fi de dorit să devină o alternativă competitivă la vre-una din structurile de conducere din spaţiul evanghelic românesc, fie ele de cult sau tran-denominaţionale, sau la vre-una din instituţiile educaţionale din acest spaţiu. Aceasta cu atît mai mult cu cît unii din participanţi s-ar afla deja angrenaţi in aceste structuri şi instituţii, pe care le slujesc cu dedicaţie. Aceasta nu înseamnă că în urma dialogului creat în cadrul acestei întîlniri diferiţi participanţi nu pot lua tot felul de iniţiative organizatrorice în acest spaţiu, ci înseamnă că  cei ce doresc să facă astfel au obligaţia morală de a se identifica şi a se exprima în numele lor înşişi, nu în numele vre-unei entităţi care s-ar identifică monolitic cu o asfel de întîlnire.

O astfel de întîlnire nu ar fi şi nu ar fi de dorit să devină un fourm în care participanţii adjudecă şi rostesc sentinţe asupra diferiţilor poli de tensiune din spaţiul evanghelic românesc sau asupra potenţialelor controverse în curs, din acest spaţiu. Aceasta nu înseamnă că participanţii nu se pot idenifica cu vre-unul din acest poli, sau nu au atitudini mai mult sau mai puţin conturate în legătură cu aceste controverse. După cum doresc, participanţii pot exprima opiniile lor în legătură cu aceste aspecte in diferite contexte, inclusiv contexte de dialog create de existenţa acestei întîlniri, dar evenimentul în sine nu ar fi de dorit să devină un astfel de forum de judecată. În orice împrejurare sau exprimare conectată cu o astfel de întîlnire, interlocutorul ar avea obligaţia să fie clar că exprimă poziţia personală sau să identifice în numele cui vorbeşte, dar nu o poate face în numele unei entităţi care se indentifică cu o astfel de întîlnire.

Cu delimitarea sumară negativă facută aici, este acum momentul să încerc să exprim şi pozitiv ce ar putea realiza o întîlnire inclusivă a teologilor evanghelici români.

3. Ce beneficii ar putea aduce o întîlnire de dialog a teologilor evanghelici români

O întîlnire care să nu fie sectară a teologilor evanghelici romîni ar putea crea un spaţiu public de dialog şi exprimare teologică a unor persoane care îşi iubesc, preţuiesc şi afirmă moştenirea spirituală evanghelică românească comună, chiar dacă pot avea opinii diferite în legătură cu diferite aspecte din spaţiul evanghelic românesc, sau diferite înţelegeri şi strategii de slujire a bisericii lui Hristos şi a neamului lor în acest spaţiu. Aceasta ar crea contextul în care ei ar putea dialoga într-un spaţiu al onestităţii depline şi al dragostei creştine, într-un spirit de slujire.

O întîlnire cu caracter inclusiv al teologilor evanghelici români ar fi un  act de recunoaştere din partea participanţilor a complexităţii problemelor cu care se confrună biserica lui Hristos în Romania (şi pretutindeni), şi o încercare din partea fiecăruia de a-şi uni eforturile şi a pune pe masă comună bunul teologic cel mai de preţ pe care îl pot crea. Acest gest ar fi făcut cu speranţa că deşi şîntem conştienţi că nici unul dintre participanţi nu are răspunsul ultim în faţa acestor complexităţi, dialogul poate crea o sinergie teologică spre beneficiul bisericii şi, sper că la un moment dat, al celor din afara ei.

O întîlnire cu caracter inclusiv al teologilor evanghelici români ar fi un gest de afirmare din partea participanţilor că în ciuda diferenţelor care pot exista din între diferitele segmente ale spaţiului evanghelic românesc, ei sînt deschişi si disponibili să conlucreze în a identifica obiective comune în atingerea cărora îşi pot uni eforturile atîta timp cît integritatea personală nu este compromisă.

Un ultim aspect pe care îl menţionez aici derivă din observaţia că în 2006 la întîlnirea de la Washington (USA) a AAR/SBL/ETS au paricipat vre-o zece români care sînt implicaţi în cel puţin 6-7 şcoli teologice în trei ţări. Cu un an înainte în Philadelphia (USA) grupul a fost mai restrîns. Înclin să cred că experienţa evanghelică în contextul Ortodox ar putea crea o voce distinctă şi seminificativă (chiar dacă nu uniformă) în lumea teologică, poate chiar dincolo de graniţele României, ca să nu menţionez şi faptul că lucrînd împreună ne putem ajuta unii pe alţii spre beneficiul tuturor. Poate este doar un vis copilaresc… poate nu. Desigur, dacă nu stăm împreună să gîndim şi să găsim căi să colaborăm aceasta nu se va întîmpla niciodată.

In final, sînt sigur că unii vor considera că aceste scopuri ale unei astfel de întîlniri sînt prea generale, idealiste, şi fără un rezultat imediat, deci probabil o pierdere de vreme. Eu cred că această întîlnire ar putea rezulta, şi de fapt este de dorit să rezulte, în tot felul de iniţiative şi actiuni concrete, după cum fiecare poate avea diferite preocupări şi idei. Cred şi sper că cele mai multe ar fi de natură academic-teologică, deşi nimic nu trebuie neapărat exclus, atit timp cît totul se face într-un mod deschis şi principial, astfel încât în aceste iniţiative concrete să se angreneze numai cei ce doresc să o facă. De aceea cred că aceste iniţiative ar trebui să fie un fel de pas adiacent acestei înîlniri, şi nimic, mai ales de natură politico-religiosă, nu ar trebui făcut în numele acestei întîlniri. Astfel, avînd in vedere polarizarea care exită în spaţiul evanghelic românesc, întîlnirea teologilor în sine ar fi un spaţiu de dialog comun (un fel de „think tank” teologic evanghelic românesc? poate-i prea ambiţios). Potenţiale acţiuni ulterioare ar fi ceva în ce se angrenează cei ce doresc, se identifică şi o fac numai în numele lor. Deoarece eu sint mai puţin familiar acum cu spaţiul concret românesc, nu voi da exemple concrete a unor potenţiale acţiuni, deşi, fără îndoială aş avea şi eu cîte ceva de propus.

Doamne-ajută!

It used to be that life needed to be coherent and make sense. That everything had to have a beginning and an end, and the middle had to be harmonious. That is no longer the case.

People say that now the world is flat. Maybe. But I say the world is random. Life comes to us as a random cascade of information, events, advertisements, demands and offers, and each one of these tends to take over our lives. Combined with the fact that we put God on the side and settled ourselves in charge, life is becoming shorter, un-enjoyable and even sometimes unbearable. We hoped to be free and we became overwhelmed. We hoped to be happy and we became meaningless. We hoped to last and we disappear before learning what it means to live truly, fully, and to leave behind everlasting traces.

I am going to let God in charge again. To become humble and happy, submissive and complete, small yet with true meaning. It is God’s world. He’s in charge. We are his and he is full of meaning beyond comprehension. Behold, things start making sense again! I think there is blue behind the clouds!